Două filme numite Naza spun povești diferite despre războiul din Gaza

Două filme, un acronim

În 2026 au apărut două documentare sub un nume aproape identic. Ambele iau «Naza» din abrevierea ebraică de zi cu zi a IDF pentru נזק אגבי, נז״א (nezek agavi), daune colaterale: vătămare incidentală a civililor când este lovit un obiectiv militar. Acest vocabular nu este o mărturisire de intenție. Potrivit dreptului conflictului armat, un atacator poate lovi un obiectiv militar legal chiar și atunci când este de așteptat o anumită vătămare a civililor, cu condiția ca atacul să fie îndreptat asupra obiectivului și ca vătămarea incidentală să nu fie excesivă în raport cu avantajul militar anticipat; de la un comandant se așteaptă și să anuleze sau să suspende o lovitură dacă devine limpede că vătămarea incidentală ar fi excesivă. Estimarea unei astfel de vătămări este modul în care o forță care respectă legea încearcă să țină o lovitură înăuntrul acestor reguli. Filmul de la Veneția tratează cuvântul ca pe cheia unui sistem de ucidere în masă a civililor. Filmul israelian ulterior tratează același cuvânt ca pe punctul de plecare al unei alte relatări despre felul în care a fost dus războiul din Gaza. Cititorii pot vedea ambele și pot decide ce mărturie, și ce material de pe ecran, li se pare mai credibilă.

Primul film, NAZA, a fost scris și regizat de jurnaliștii israelieni Yuval Abraham și Rachel Szor, anterior coregizori ai filmului No Other Land, premiat cu Oscar. A fost adăugat târziu în competiția oficială a celui de-al 83-lea Festival de Film de la Veneția, a avut premiera pe 10 septembrie 2026 și a câștigat Premiul special al juriului două zile mai târziu. Relatările de festival și de breaslă leagă producția de Regatul Unit; The New York Times a scris că a fost coprodus de The Guardian, iar CNN l-a numit pe Jonathan Glazer producător executiv. The New York Times și Breitbart au descris un film de 80 de minute; The Free Press, CNN, Fox News și The New York Times au relatat ovații în picioare de 25 de minute la premieră. Receptarea de la festival nu este contestată. Contestat este ceea ce susțin vorbitorii anonimi.

Al doilea film, Naza: Povestea adevărată, a fost publicat online la începutul lui octombrie 2026. O postare care numea realizatorii îi menționa pe locotenent-colonelul în rezervă al IDF Roi Danino, pe Hagai Gutman și pe Ariel Averbuch. The Jerusalem Post a prezentat lucrarea ca pe un contrafilm «îndreptat direct spre discreditarea afirmațiilor» din documentarul de la Veneția. Nu este un titlu de festival. A fost făcut ca să întâlnească filmul de la Veneția pe același teren: cuvântul «Naza», vorbirea militară israeliană și acuzația că alegerea țintelor în Gaza a devenit o licență de a ucide civili.

Cine vorbește și cum este folosită camera

Ambele discuții despre filmul de la Veneția revin la aceeași așezare vizuală. The Financial Times l-a descris pe Abraham noaptea, pe un acoperiș din Tel Aviv, luând mărturii de la oameni ale căror fețe sunt în umbră, cu ferestre de apartamente în inserții. The New York Times a relatat 24 de persoane descrise ca ofițeri de informații și soldați israelieni, neidentificați, cu fețele și vocile modificate. Recenzenții și fotogramele îi arată pe vorbitori ca siluete întunecate. IDF a spus mai târziu că nu a putut verifica cine erau acești oameni. The Jerusalem Post a relatat poziția armatei: filmul se bazează pe mărturii anonime neverificabile și conține inexactități juridice, iar deciziile de lovitură și evaluarea vătămării civililor le iau oficiali militari și juridici instruiți, nu un algoritm. The New York Times a citat armata reproșând «mărturii anonime ale unor persoane a căror identitate nu poate fi verificată».

Povestea adevărată schimbă lista martorilor chiar și acolo unde ocupă un teren retoric asemănător. The Jerusalem Post a încadrat-o ca pe o respingere explicită. Postările de promovare spuneau că oferă o relatare directă menită «să pună faptele la locul lor» despre războiul împotriva Hamas. Filmele cer deci privitorului să aibă încredere în tipuri diferite de sursă: oameni nenumiți ale căror grade nu pot fi verificate, față de oameni pe care respingerea îi prezintă ca dispuși să vorbească în calitate de comandanți și ofițeri de informații, tot în limitele de securitate ale războiului. Niciun format, prin el însuși, nu dovedește o politică de alegere a țintelor.

Ce susține fiecare film și ce arată

Filmul lui Abraham și Szor, așa cum îl rezumă The Free Press, The New York Times, CNN și The Financial Times, susține că morțile civililor din Gaza nu au fost un produs secundar accidental al luptei împotriva Hamas, ci au fost încorporate în alegerea țintelor. Despre intervievați se scrie că descriu cifre «Naza», decese civile preconizate atașate unei ținte; folosirea supravegherii și, în relatarea filmului, a inteligenței artificiale; și un proces în care casele și familiile erau mai ușor de lovit decât teroriștii în teren deschis. The New York Times a relatat că un vorbitor a spus că Israelul a lansat în cunoștință de cauză lovituri care au ucis 20, 30 sau chiar 300 de civili și că, într-un caz, s-a dat aprobarea pentru o lovitură care putea ucide 500. Acestea sunt afirmații făcute în fața camerei de vorbitori anonimi, nu constatări ale unei instanțe. The Free Press a notat că șocul față de simplul fapt că IDF estima decesele civililor înainte de o lovitură nu transformă, prin el însuși, acele decese în omor intenționat; calculul vătămării incidentale preconizate este ceea ce cer distincția și proporționalitatea.

Linia publicată de IDF la 1 octombrie 2026 a răspuns în public. Postările care circulau în acea zi citau armata: filmul «prezintă o imagine deformată, înșelătoare și de rea-credință a procesului IDF de planificare a țintelor și de lovire» și îndrumau cititorii către un răspuns scris complet. Mai devreme, The New York Times a relatat că armata, care a spus că a văzut doar fragmente, a negat că a planificat, a aprobat sau a executat o lovitură în care se anticipa uciderea a 500 de civili sau a unui număr apropiat de acesta și a spus că a acționat în conformitate cu dreptul internațional. Șeful Statului Major, general-locotenent Eyal Zamir, a numit filmul o operă de «calomnii de sânge» și de «deformări intenționate ale realității». Cititorii trebuie să ia aceasta ca apărarea instituției, la fel cum trebuie să ia mărturia anonimă ca neverificată până când pot fi controlate numele, datele și dosarele loviturilor.

Povestea adevărată nu își folosește durata ca să judece fiecare citat de la Veneția. The Jerusalem Post a prezentat-o ca pe un efort de a discredita teza de la Veneția, nu de a o repune în scenă. Specialistul în război urban John Spencer, discutând aceeași dispută despre alegerea țintelor, a susținut că a calcula câtă daună colaterală permite legea și apoi a încerca să rămâi în acea limită este opusul unei politici de exterminare și că metoda Hamas de a lupta din mijlocul civililor este concepută ca să transforme acele calcule legale într-o armă politică. The New York Times a relatat că armata și comentatorii israelieni au reproșat filmului de la Veneția și faptul că nu a recunoscut strategia Hamas de a îngloba teroriști și infrastructură printre civili. Și imaginile, și interviurile deschise pot fi selective. Disputa mai largă despre ajutor și foamete este contestată; o notă însoțitoare de pe acest site pune Hamas și ajutorul umanitar în fața materialului capturat, iar alta expune afirmația despre foamete.

Categoriile morale nu sunt interșanjabile. Un film întreabă dacă sistemul de alegere a țintelor al unei armate democratice a devenit o mașină de ucis civili. Celălalt întreabă dacă o organizație teroristă care a masacrat israelieni la 7 octombrie 2023, a dus ostatici într-un oraș dens și s-a înglobat printre necombatanți poate fi combătută fără vătămarea civililor. Hamas nu este un stat în dreptul conflictului armat în felul în care este Israelul. Dreptul internațional îl leagă în continuare pe atacator de distincție și de proporționalitate. Tocmai de aceea «Naza» există ca jargon de stat major și de aceea ambele filme l-au luat. Vătămarea incidentală într-o lovitură asupra unui obiectiv militar nu este același act cu omorul intenționat al civililor la 7 octombrie.

Receptarea și unde poate fi văzut fiecare

Reacția oficială israeliană la filmul de la Veneția a fost dură. Ministrul Culturii Miki Zohar a spus că va acționa pentru a revoca cetățenia regizorilor și a vorbit despre trădarea statului, potrivit The New York Times și The Jerusalem Post. CNN a relatat că prim-ministrul Benjamin Netanyahu a amenințat cu revocarea cetățeniei regizorilor. Breitbart l-a citat spunând, despre apariția filmului la Veneția, «Luptăm împotriva incitării antisemite globale» și «Când vine din interiorul nostru, este pur și simplu insuportabil». Protestatari de extremă dreapta s-au adunat în fața casei părinților lui Szor. Criticii de festival, inclusiv în The Financial Times, au tratat filmul ca pe un rechizitoriu esențial. Acestea sunt judecăți politice și estetice, nu un verdict asupra fiecărei lovituri.

Povestea adevărată a fost prezentată, la rândul ei, și ca o copie, și ca o respingere. The Jerusalem Post a numit-o contrafilm. Conturi aliniate cu Israelul au promovat o difuzare gratuită și au folosit expresia «punerea faptelor la locul lor». O distribuire de către un guvern sau o ambasadă nu este o verificare independentă; este un stat, sau prietenii lui, care alege o narațiune.

NAZA de la Veneția este un titlu de cinema și de festival. The New York Times a consemnat o premieră de festival în Statele Unite pe 26 septembrie 2026; CNN l-a trecut printre documentarele cele mai discutate ale sezonului. Nu este difuzarea gratuită de pe acest site. Povestea adevărată este filmul pe care îl găzduiește acest site. Explicațiile înrudite despre recuperarea ostaticilor și acuzația de genocid stau alături pentru cititorii care vor documente, nu aplauze. Uitați-vă la ambele. Verificați cine este numit. Verificați ce a publicat armata. Apoi judecați imaginile, nu titlul.