Unde se termină critica Israelului și unde începe antisemitismul

Linie de lucru, nu căluș

Disputa democratică despre Israel nu este, prin ea însăși, antisemitism. Ziarele, tribunalele și ofițerii israelieni se ceartă în fiecare săptămână despre așezări, proporționalitate și purtarea războiului. O lucrare israeliană independentă precum filmul există pentru că acele dispute sunt reale. Întrebarea utilă pentru un cititor sceptic este mai îngustă: când un discurs sau o campanie încetează să trateze Israelul ca pe un stat care poate greși și începe să trateze evreii ca pe un popor care poate fi ocolit, învinuit sau lipsit de drepturile pe care alte popoare le păstrează.

Linia aceea este contestată. Nu este imaginară. Definițiile, regulile de boicot, cazurile din campus și voturile parlamentare lasă o urmă de hârtie.

Ce spune de fapt textul IHRA

În mai 2016 Alianța Internațională pentru Comemorarea Holocaustului (International Holocaust Remembrance Alliance, IHRA) a adoptat o definiție de lucru fără forță juridică obligatorie: „Antisemitismul este o anumită percepție a evreilor, care se poate exprima ca ură față de evrei.“ Același document spune, într-o propoziție pe care criticii o omit adesea, că „o critică a Israelului similară celei îndreptate împotriva oricărei alte țări nu poate fi considerată antisemită.“ Exemplele ilustrative care urmează țin de context, nu de o interdicție de a vorbi despre Gaza, ocupație sau Netanyahu. Ele semnalează, între altele, refuzul dreptului evreilor la autodeterminare în timp ce alte națiuni sunt lăsate intacte, aplicarea unor standarde care nu sunt cerute altor democrații, folosirea unor imagini antisemite clasice pentru a descrie Israelul, compararea politicii israeliene cu naziștii și tragerea la răspundere colectivă a evreilor pentru statul Israel.

Anti-Defamation League, care susține IHRA ca îndrumare și formare, nu ca o nouă infracțiune de exprimare, notează că o parte dintre exemplele legate de Israel rămân exprimare protejată de Primul Amendament al Constituției SUA. Valoarea textului, în această lectură, este diagnostică: explică de ce anumite tropuri sunt antisemite chiar și când sosesc îmbrăcate în discurs de politică externă. Nu preface fiecare comentariu aspru în ură.

La 1 iunie 2017 Parlamentul European a aprobat o rezoluție care susține definiția IHRA și cere statelor membre să o adopte ele însele, să protejeze comunitățile evreiești de infracțiunile motivate de ură și de discursul urii și să sprijine anchetele organelor de aplicare a legii privind atacurile antisemite. Germania a adoptat definiția mai târziu în acel an. În 2019 Bundestag-ul a revenit la aceeași distincție când a condamnat declarații „care sunt formulate ca o pretinsă critică a politicilor Statului Israel, dar sunt de fapt expresii ale urii față de poporul evreu.“

Disputa din jurul definiției

Opoziția este serioasă și trebuie spusă în termenii ei. Institute for Strategic Dialogue consemnează că activiștii pentru libertatea de exprimare au susținut că IHRA înăbușă exprimarea tratând o parte din critica sionismului și a Israelului ca antisemitism. Texte concurente, inclusiv Declarația de la Ierusalim privind antisemitismul și documentul Nexus, încearcă să tragă linia mai îngust. American Jewish Committee notează că niciun guvern nu a adoptat acele alternative și că Declarația de la Ierusalim apără aplicarea unui standard dublu față de Israel și apără campania de boicot, dezinvestire și sancțiuni al cărei fondator a spus că dorește să demonteze statul evreiesc. Institute for Strategic Dialogue, descriind Declarația de la Ierusalim în cuvintele ei, spune că autorii ei țin în special să protejeze pledoaria pentru drepturile și autodeterminarea arabilor din Gaza și din Iudeea și Samaria, că tratează sprijinul pentru un stat binațional cu egalitate civică deplină ca neantisemit, chiar dacă aceasta ar pune capăt Israelului ca stat evreiesc, și că tratează BDS ca pe o campanie de boicot și sancțiuni, nu ca antisemitism în sine.

Aceasta este o pretenție de libertate de exprimare, nu o constatare că antisemitismul este rar. Trebuie cântărită față de excepția proprie a IHRA pentru critica obișnuită a unei țări și față de cazurile în care „critica“ se aplică doar evreilor.

Institute for Strategic Dialogue a notat o largă zonă de suprapunere pe care strigătele o ascund: ambele părți sunt de acord că politica israeliană poate fi criticată, și ambele sunt de acord că critica poate fi antisemită prin formă sau prin mobil. Lupta este despre standarde duble, negarea autodeterminării evreiești și analogiile cu naziștii sau cu apartheidul. Nu sunt chichițe semantice. Ele decid dacă un student evreu este un cetățean cu o părere sau un înlocuitor al unui guvern.

Când boicoturile lovesc evreii, nu politica

Mișcarea de boicot, dezinvestire și sancțiuni se prezintă ca o campanie împotriva statului Israel, după modelul izolării Africii de Sud a apartheidului, și nu ca o campanie împotriva evreilor. CAMERA a consemnat insistența Comitetului Național Palestinian BDS că se opune „tuturor formelor de rasism, inclusiv rasismului antievreiesc“, și plângerea sa că adversarii confundă presiunea asupra Israelului cu rasismul antievreiesc. Această autodescriere trebuie consemnată. La fel și regulile scrise.

Campania Palestiniană pentru Boicotul Academic și Cultural al Israelului (PACBI), lansată în 2004 ca braț fondator al BDS, a cerut comunității internaționale să boicoteze instituțiile academice și culturale israeliene pe motiv că acele instituții sunt complice într-un sistem de oprimare. NGO Monitor îl citează pe PACBI îndemnând publicul să boicoteze artiști israelieni precum Baletul Israelului și Filarmonica Israeliană, pe care PACBI îi acuză că sunt „partener cu statul în planificarea, punerea în aplicare și văruirea crimelor de război și a încălcărilor dreptului internațional.“ InfluenceWatch consemnează afirmația PACBI că „vasta majoritate“ a academicienilor israelieni și pro-Israel sunt complici, fie apărând statul, fie condamnându-l insuficient. Aceasta nu este o sancțiune asupra unei legi. Este un test de loialitate pentru muzicieni și universități.

În campusurile din SUA aceeași logică ajunge la evreii din diasporă. O trecere în revistă a ADL asupra activității din campusuri în 2020–2021 a constatat că liniile directoare oficiale ale BDS pentru boicotul cultural, care cer ocolirea „activităților care implică Israelul, grupurile sale de lobby și instituțiile complice“, au avut un „impact peste măsură de mare asupra comunității evreiești“, pentru că grupurile pro-BDS tratează adesea organizațiile evreiești americane obișnuite drept „grupuri de lobby“ sau „instituții complice“. Regulile împotriva normalizării, care tratează evenimentele cu israelieni și arabi din Gaza sau din Iudeea și Samaria ca nelegitime dacă implică „paritate“, au același efect. Așa un boicot de politică devine unul comunitar.

Cazurile individuale arată aceeași deplasare de la guvern la persoană. În septembrie 2018, profesorul John Cheney-Lippold de la Universitatea din Michigan a retras o recomandare promisă după ce a aflat că studentul căuta un program în Israel; universitatea l-a sancționat disciplinar, spunând că „conduita lui a căzut mult sub așteptările universității și ale colegiului privind felul în care … cadrele didactice interacționează cu studenții și îi tratează.“ O anchetă independentă asupra Uniunii Naționale a Studenților din Regatul Unit, rezumată de Institute for Strategic Dialogue, a găsit eșecuri în prevenirea hărțuirii antisemite care folosea tropuri ale calomniei de sânge și Rothschild și îi ținea pe studenții evrei răspunzători pentru statul Israel. Acelea sunt exemple IHRA în haine obișnuite: vină colectivă, conspirație și un test pe care alte grupuri etnice nu sunt puse să-l dea.

Parlamente, abțibilduri și răspunsul BDS

La 17 mai 2019 Bundestag-ul, pe o moțiune a CDU/CSU, SPD, FDP și a Alianței 90/Verzilor, a adoptat o rezoluție pentru a rezista mișcării BDS și a combate antisemitismul. Foundation for Defense of Democracies notează că votul a fost politic, nu o lege penală. Moțiunea citează IHRA, reafirmă un obiectiv al celor două state și apoi face o observație istorică pe care legislatorii germani au dreptul să o facă. CAMERA citează textul adoptat: „tiparul de argumentare și metodele mișcării BDS sunt antisemite“, iar apelurile BDS la boicotarea artiștilor israelieni și abțibildurile „Nu cumpăra“ de pe bunurile israeliene „amintesc cea mai teribilă fază a istoriei germane.“ Redarea în engleză a aceleiași moțiuni în Jewish Virtual Library spune că acele abțibilduri „aprind inevitabil amintirea … parole naziste ‘Kauf nicht bei Juden!’ (Nu cumpăra de la evrei).“ Bundestag-ul a hotărât să nu finanțeze organizații care pun la îndoială dreptul Israelului de a exista sau care susțin activ BDS și a cerut altor organisme publice să urmeze.

BDS și unii critici germani au răspuns că rezoluția răcește exprimarea politică. CAMERA îl citează pe Comitetul Național Palestinian BDS respingând „rasismul antievreiesc“ și insistând că vizează un regim, nu un popor. Jürgen Trittin, un legislator al Verzilor care s-a opus moțiunii, a susținut că exista „un climat de intimidare față de criticii politicii de ocupație a Israelului“ și că echivalarea BDS cu antisemitismul ar calomnia militanți nonviolenți. Cititorii pot ține ambele gânduri: boicoturile statelor sunt o unealtă cunoscută, iar un boicot ale cărui criterii scrise marchează corurile și orchestrele israeliene drept complice și a cărui practică din campus tratează viața studențească evreiască drept complicitate nu mai este doar despre cabinete și granițe.

Aceeași distincție se aplică celor mai grave acuzații ale războiului din Gaza, inclusiv acuzației de genocid. Probele, dreptul și practica militară pot fi discutate, așa cum încearcă filmul să facă cu ofițeri numiți, nu cu un cor. Ceea ce nu poate fi strecurat drept „critică“ este mișcarea mai veche: evreii, ca evrei, trebuie să răspundă pentru un stat, să piardă o poziție culturală sau să dovedească o nevinovăție pe care nicio altă diasporă nu este obligată să o dovedească. IHRA nu încheie acea dispută. Îi dă un nume.

Lectură legată: ce este BDS, în cuvintele proprii ale fondatorilor.